sâmbătă, 11 octombrie 2014

Puțin despre Munții Făgăraș

          Prezentare generală


                        
Localizare, Delimitare, Întindere


          În sens geografic larg, prin Masivul Făgăraşului se înţelege întregul complex muntos din Carpaţii Meridionali cuprins între râurile Olt, la vest, şi Bârsa Groşetului şi Dâmboviţa, la est. În cadrul acestui spaţiu, se disting două şiruri de munţi aproape paralele, unul nordic, al Munţilor Făgăgraşului, şi altul sudic, construit din şirul munţilor Cozia-Frunţi-Ghiţu, continuat prin Masivul Iezer-Păpuşa. Între cele două şiruri de munţi se află Culoarul Loviştei format din ultimile prelungiri ale culmilor sudice ale lanţului făgărăşan.
            În lucrarea de faţă, ne vom referii numai la şirul nordic al Munţilor Făgăgraşului propriu-zişi şi la prelungirile din Culoarul Loviştei. Astfel consideraţi, Munţii Făgăgraşului se individualizează în lanţul Carpaţilor ca o imensă culme, orientatş est-vest, având o lungime de circa 70 km şi o lăţime de aproximativ 40 km. Limita lor vestică, foarte clară, este formată de defileul Oltului (între Turnul Roşu şi Câineni), care îl separă de ramurile nordice ale Munţilor Lotrului.
            Către est, Munţii Făgăraşului se învecinează cu Piatra Craiului, limita între ei fiind considerată în Curmătura Foii (1343 m).
            Înspre sud-est, limita faţă de Munţii Iezer-Păpuşa este formată de axele văilor Râul Doamnei şi Văsălatului, continuate, dincolo de Curmătura Oticului (aflată pe culmea Mezea-Oticu), prin văile Boarcăşului şi Dâmboviţei.
            La nord-est de Munţii Făgăraşului se continuă Masivul Ţaga, ‘’o treaptă făgărăşeană mai joasă’’, şi Perşanii sudici. Hotarul către acesta este considerat pe Valea Sebeşului cu afluentul său Izvorul Lupului, pe de-o parte, pe Izvorul Cenuşei-Bârsa Groşetului, pe de altă parte.
            Spre nord, Munţii Făgăraşului se învecinează cu şesul Ţării Oltului, pe care îl domină printr-u mare abrupt tectonic.
            Către sud, ei îşi trimit prelungiri până în Culoarul Loviştei, dincolo de care se ridică net şirul Munţilor Cozia-Frunţi-Ghiţu.
            Între limitele amintite, suprafaţa totală a Munţilor Făgăraşului depăşeşte 2000 kmp. Prin întindere, masivitate şi înălţime, ei reprezintă cel mai puternic masiv alpin din România. 
                                                            Geologia


            Munţii Făgăraşului sunt alcătuiţi din roci metamorfice  dure, de fundament formate prin transformarea sau metamorfozarea în adâncuri a rocilor sedimentare şi eruptive preexistente.
            În cea mai mare parte, ele aparţin categoriei şisturi cristline, roci ce se desfac în părţi după plane paralele şi prezintă o cristalitate evidentă a mineralelor din care sunt formate. Şistuorizarea lor este de foarte mare importanţă în practicarea alpinismului.
            Versantului transilvan al lanţului făgărăşean îi corespund şisturi de epizonă, roci slab metamorfozate, care au luat naştere la adâncimi de 4000-7000 m.Între ele sunt predominante şisturişe sericitoase şi cloritoase, cenuşii, uneori cu irizaţii verzui.
            În zona crestei principale sunt mai răspândite şisturile cristaline de mezozonă, formate la 7000-14 000 m adâncime. În aflorimente, pe spinări şi pe abrupturi, se remarcă mai ales existenţa şisturilor cu multă mică albă, a şisturilor cu mică albă şi neagră şi a gnaiselor formate din alternanţe de benzi de culoare închisă, cu biotite. Tot în zona axială a masivului sunt frecvente şisturile cu amfiboli, minerale de culoare cenuşie.
            Versantului argeşean al masivului îi corespund cu precădere roci cristaline de catazonă, puternic metamorfozate, formate la peste 14 000 m adâncime. Se întâlnesc mai des gnaisele de Cumpănă, cu mică neagră şi incluziuni de cuarţ şi graniţi.
            Către sud, rocile cristaline se pierd treptat sub o pătură groasă de conglomerate, depuse în neogen, în bazinul sedimentar al Loviştei. Dincolo de bazinul Loviştei, ele apar din nou la lumină, în cuprinsul munţilor Ghiţu-Frunţi- Cozia, ultimul compartiment înalt spre sud al blocurilor cristaline.
            Răspândirea extrem de largă a rocilor cristaline, predominant cenuşi-verzi, conferă Munţilor Făgăraşului o mare autonomie sub raport petrografic şi accentuată lipsă de fotogenie. Pe alocuri însă, Monotonia este întreruptă de apariţia calcarelor cristaline şi dolomitelor, de culori deschise, de la alb la galben-portocaliu. Ele aduc o notă de variaţie nu numai sub raport coloristic, ci şi din punct de vedere al reliefului şi al vegetaţiei specifice pe care le generează. Amintim cascadele de pe pragurile de marmură din zona Tătarului, stâncăriile albe de la Jgheabul Văros din flancul Văii Doamnei, pragurile glaciare calcaroase din vale Bâlei, Piatra Caprei de pe Muchia Sâmbetei, abruptul Ciortei, formaţiunile calcaroase din creasta Arpăţelului, între care Fereastra Zmeilor din Râiosul, cu vegetaţia sa particulară, pragurile galben-portocalii din văile Mircii şi Ozănelelor.





                                                            Relieful


                                                Privire de ansamblu.

Munţii Făgăraşului se desfăşoară de la est către vest, ca o urişă culme de circa 70 de km. În detaliu, ea este alcătuită dintr-o mulţime de piscuri şi crste aliniate într-un font alpin nemaiîntâlnit în ţara noastră, care coboară sub 2000 de metri numai către extremităţi, spre defileul Oltului şi spre depresiunea de contact a Dâmboviţei de sus. Între Suru şi Ludişor sunt peste 20 de vârfuri mai înalte de 2000 m, iar dintre ele, unele depăşesc 2500 m (Negoiu, Lespezi, Vânătoarea lui Buteanu, Viştea Mare, Moldoveanu şi Dara).
De-o parte şi de alta a culmii se desprind, ca nişte contraforturi, picioare sau muchii; cele dinspre nor sunt scurte, puternic înclinate şi se pierd brusc în şesul Ţării Oltului; cele dinspre sud, prelungi, coboară treptat până în ulucul depresionar al Loviştei, unde se sprijină pe masivele Ghiţu şi Frunţi.
În plan vertical se disting clar două tipuri de relief: unul înalt, ruiniform, spectaculos, modelat de gheţuri, zăpezi şi geruri (relieful glaciar şi crio-nival) şi altul mai puţin înalt , mai monoton, cu forme domoale, modelat mai ales de torenţi şi ape curgătoare, mult mai adâncite (relieful fluvio-torenţial).

Relieful glaciar.
                                   
            Munţii Făgăraşului prezintă o mare varietate de forme glaciare bine conservate, fapt datorat pe de o parte înălţimilor mari pe care le-au atins aceşti munţi în epoca glaciară, care au favorizat instalarea gheţarilor, iar pe de altă parte, constituţiei lor petrografice (roci cristaline dure care au conservat formele glaciare).
            Mai toate obârşiile văilor, între Suru şi Berivoiu, au fost adâncite şi lărgite de către gheţari, în mod simetric, de o parte şi de alta a crestei principale. Pretutindeni între aceste limite, din piscurile pe care va poposi, drumeţul va distinge sub el două sau trei cicluri glaciare sau etajate, continuate în jos cu văi largi, caracteristice, cu profil transversal în formă de U. Adeseori, în căldările superioare, vârfurile munţilor se oglindesc în cristalul tăurilor după topirea gheţurilor. Din aceste lacuri îşi trag adeseori viaţa râurile care pornesc dintru început firave prin văile care se târau odinioară gheţari, iar apoi cresc văzând cu ochii şi, mai întotdeauna, se prăbuşesc pe praguri de zeci de metri, în volburile unor cascade impresionante: cascada Şerbotei, cascada Bâlei, cascadele Caprei, ale Văii Rele, Galbenei, Zârnei, Jgheburoasei, Urlei şi multe altele.
            Din activitatea gheţarilor, conjugată cu efectele repetate ale îngheţului şi dezgheţului, a rezultat şi relieful semeţ al crestelor ascuţite sau custurilor. Aproape pretutindeni, în limitele reliefului glaciar, pe creasta principală şi, mai ales, pe clina transilvană, coastele se întretaie în astfel de creste, pe care trec mai mult ciopoarele de capre negre. Şi dacă pe alocuri nu întâlnim custuri, în schim la obârşia tuturor văilor glaciare găsim abrupturi stăncoase. La poalele lor s-au adunat imense grohoţişuri şi năruituri de stânci, între care unele au dobândit forme ciudate. Este inimaginabilă, pentru cel ce nu a văzut încă, grandoarea unui peisaj sterp, cu prăvălişuri cu blocuri uriaşe, cu mări de pietre cărora lichenii, singurul semn de viaţă, le dau un colorit galben-verzui.


                                                Relieful fluvio-torenţial.

            Dasfăşurat mai jos, relieful fluvio-torenţial apare într-un contrast izbitor cu cel glaciar. Văile se îngustează brusc, devenind uneori adevărate chei, abrupturile lasă locul unor versanţi tot mai puţin stâncoşi, custurile dispar, munţii continuându-se prin culmi ceva mai largi acoperite cu pajişti întinse sau păduri; ele sunt stăbătute de poteci ciobăneşti sau chiar vechi drumuri largi, cum ar fi, bănoară, “Drumul Ţării, pe Scărişoara şi Barcaciu, sau cel ce dă din Cumpăna în valea Topologului, travesând munţii Clăbucet şi Marginea. La limita de sus a pădurilor sunt instalate stânile mari şi saivanele pentru mânzări; pe văile mai importante au apărut şosele forestiere, punctate ici-colo cu mici cantoane şi barăci.


                                                    Profilul transversal.

            Dacă am privii din avion Masivul Făgăraşului, ne-ar izbi disimetria lui accentuată în profil transversal şi forma de miriapod.
            Spre nord, ruptura tectonică ce a produs prăbuşirea şi naşterea depresiunii transilvane a dus la individualizarea excepţională a munţilor prin abruptul creat. Povârnişul coboară brusc, prin 27 picioare, în trepte scurte, cu mai bine de 2000 de m pe mai puţin de 10 km, cât ar fi, socotind pe orizontală, din vârful muntelui şi până în şesul Ţării Oltului. Colţul Viştei Mari are 2527 m altitudine, iar jos, în Viştişoara, abia dacă mai sunt 600 m.
            Către sud, peisajul este cu totul altul. Neavizat, drumeţul care a urcat în numai 6-7 ore din Ţara Oltului până în culme, la Piscul Moaşei, Vârful Şerbota, în Şaua Paltinului, a Podragului sau în Fereastra Mare a Sâmbetei, rămâne înmărmurit de intensitatea ţinutului muntos dinspre Argeş. Cât vezi cu ochii numai munţi. Ca să cobori la altitudinea Ţării Oltului ar trebui să străbaţi o distanţă de 4-5 ori mai mare pe clina sudică. Culmile secundare coboară mai domol, treptele sunt mai largi, mai bine păstrate, uneori adevărate poduri cu păşuni întinse (cum ar fi, bunăoară, la Podeanu, la Florea, la Marginea etc.), iar către partea lor inferioară, acoperite cu păduri nesfârşite de conifere şi de fag.
            În coborâre, undeva la etajul pădurilor de fag, pe o linie imaginară ce ar trece pe la nord de Boişoara, Iaroslavele, Valea cu Peşti şi Gura Dobrogeanului, văile se lărgesc considerabil, pantele devin mai domoale, iar culmile coboară lin până pe la 1300-1200 m. Deodată însă relieful se ridică brusc prin horstul Coziei, al Frunţilor şi Ghiţului, până pe la 1600 m, în care Topologul, Argeşul şi Vâlsanul şi-au tăiat chei adânci, de o frumuseţe rară. De-a lungul cheilor şi-au croit oamenii de mult poteci, mai apoi drumuri largi forestiere, iar de curând, pe Argeş, şosele asfaltate. Ei au zugrăvit, de asemenea, apele Argeşului, prin barajul de la Vidraru, astfel încât bazinul Loviştei îşi unduieşte astăzi apele un lac de baraj până mai sus de Cumpăna.
           

                                             Profilul longitudinal.

            În profil longitudinal, Munţii Făgăraşului apar ca un imens zid de piatră ce coboară numai către capete la mai puţin de 2000 m altitudine (excepţie doar Curmătura Zârnei, 1923 m).
            În întinsul celor 70 km, cât ţine acest zid, se individualizează câteva sectoare, reunind grupuri de munţi cu trăsături caracteristice comune. Astfel, în partea centrală, cuprinsă între văile Şerbotei şi Sâmbetei, pe versantul nordic, şi între Topolog şi Valea Rea, pe cel sudic, aflăm sectorul de maximă intensitate a eroziunii glaciare, materializate prin imense circuri şi văi cu profil transversal în farmă de “U” şi prin repetiţia neîntreruptă a crestelor, a muchiilor ascuţite, a vârfurilor şi a piramidelor de stânci golaşe, a abrupturilor verticale. E inima de stâncă a Făgăraşului, partea cea mai spectaculoasă dominată de verticale şi unghiuri ascuţite. E porţiunea cu etapele turistice cele mai dificile, solicitând effort şi uneori curaj. Ne întâmpină la tot pasul înălţimi de peste 2400 m şi chiar 2500 m.
            De ambele părţi ale sectorului central se întâlnesc alte două sectoare glaciare -de vest şi de est-, în care relieful glaciar se atenuează. Sectorul de vest este cuprins între Şaua Scări şi tarniţa Apei Cumpănite, iar cel de est între Fereastra Mare a Sâmbetei şi Muntele Buzduganu. Custurile devin aici o raritate. Doar în Ciortea şi Urlea există unele porţiuni mai dificile. În rest apar fragmente de platformă, culmi largi, iar în circurile glaciare suspendate pe peraţii platformelor, grohotişurile şi stâncăriile sterpe sunt tot mai rare. În ceea ce priveşte altitudinile, doar Dara atinge 2500 m şi numai şase vârfuri 2400 m. În segmentele terminare ale masivului, peisajul se modifică total. Munţii, mai domoli, sunt lipsiţi de forme glaciare; înălţimile nu ajung nicăieri la 2000 m. Nu lipsesc însă nici aici abrupturile şi porţiunile mai greu accesibile, mai ales în partea dinspre Olt.







                                         Reţeaua Hidrografică

                                      Râurile şi lacurile de baraj.

            Cantitatea mare de precipitaţii (inclusiv apa zăpezilor al căror strat anual –însumat- ar depăşii 7-8 m înălţime) s-a răsfrânt în formarea unei reţele dese de izvoare şi văi drenante. Pe tot cuprinsul masivului turistul va găsii în clădirile de sub creastă izvoare sau lacuri cu apă limpede, bună de băut, sau zăcători, în care zăpada întârzie până vara târziu, păstrându-se uneori chiar de la an la an.
            Râurile au debite permanente destul de mari, dar primăvara târziu şi vara, din mai şi până în iulie, când topirea zăpezilor este mai intensă şi când ploile sunt mai abundente, scurgerile şi debitele sunt mai mari. Atunci toate vâlcelele toţi torenţii din toate cotloanele munţilor prind viaţă, apele sunt mai năvalnice, înspumate, cascadele capătă alte dimensiuni, simfonia apelor este mai puternică, întreaga fire este mai dinamică.
            Apele masivului se adună în numai două văi: a Oltului, care culege apele de pe versanţii de nord, de vest şi de sud-vest, şi a Argeşului căreia îi rămân cele dinspre sud.
           
                                                            OLTUL

            În transilvania, înainte de a se avânta în strânsura munţilor pentru a trece în Ţara Românească, spre Dunăre, Oltul îşi poartă leneş apele pe un curs meandrat şi potolit, prin şesul depresiunii Făgăraşului, paralele cu culmea Munţilor Făgăraşului. Aici, el adună apele întregului versant făgărăşan prin circa 30 de afluenţi.
            Densitatea reţelei hidrografice este de peste 0,8 km/kmp. Nicăieri în Carpaţi nu se mai realizează o astfel de densitate a reţelei hidrografice. De la sfârşitul lui martie şi până în iunie râurile montane drenează o cantitate enormă de apă, provocând adeseori, pe fundul depresiunii, inundaţii, deoarece cursul leneş al Oltului nu poate prelua această cantitate fără a ieşii din matcă.
            Căderea generală de peste 1400-1850 m pe circa 10 km a făcut ca apele să-şi croiască drumuri drepte, paralele, către depresiunea de la poalele muntelui, depăşindu-şi văi adânci, strâmte, pe pereţi abrupţi şi totdeauna cu rupturi de pantă în profil longitudinal. Forţa apelor este imensă şi poate fii măsurată adeseori prin îngrămădirea de blocuri uriaşe pe care le-a rostogolit şi pe care le rostogoleşte încă la vale

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu