M.Eminescu - Scrisoarea 5

Biblia ne povesteste de Samson, cum ca muierea,
Când dormea, taindu-i parul, i-a luat toata puterea
De l-au prins apoi dusmanii, l-au legat si i-au scos ochii,
Ca dovada de ce suflet sta în pieptii unei rochii...
Tinere, ce plin de visuri urmaresti vre o femeie,
Pe când luna, scut de aur, straluceste prin alee
Si pateaza umbra verde cu misterioase dungi,
Nu uita ca doamna are minte scurta, haine lungi.
Te îmbeti de feeria unui mândru vis de vara,
Care-n tine se petrece... Ia întreab-o bunaoara -
O sa-ti spuie de panglice, de volane si de mode,
Pe când inima ta bate ritmul sfânt al unei ode...
Când cocheta de-al tau umar ti se razima copila,
Dac-ai inima si minte, te gândeste la Dalila.

E frumoasa, se-ntelege... Ca copiii are haz,
Si când râde face înca si gropite în obraz
Si gropite face-n unghiul ucigasei sale guri
Si la degetele mâinii si la orice-ncheieturi.
Nu e mica, nu e mare, nu-i subtire, ci-mplinita,
Încât ai ce strânge-n brate - numai buna de iubita.
Tot ce-ar zice i se cade, tot ce face-i sade bine
Si o prinde orice lucru, caci asa se si cuvine.
Daca vorba-i e placuta, si tacerea-i înca place;
Vorba zice: "fugi încolo", râsul zice: "vino-ncoace!�
Umbla parca amintindu-si vre un cântec, alintata,
Pare ca i-ar fi tot lene si s-ar cere sarutata.
Si se-nalta din calcâie sa-ti ajunga pân' la gura,
Daruind c-o sarutare acea tainica caldura,
Ce n-o are decât numai sufletul unei femei...
Câta fericire crezi tu c-ai gasi în bratul ei!

Te-ai însenina vazându-i rumenirea din obraji -
Ea cu toane, o craiasa, iar tu tânar ca un paj -
Si adânc privind în ochii-i, ti-ar parea cum ca înveti
Cum viata pret sa aiba si cum moartea s-aiba pret.
Si, înveninat de-o dulce si fermecatoare jale,
Ai vedea în ea craiasa lumii gândurilor tale,
Asa ca, închipuindu-ti lacramoasele ei gene,
T;i-ar parea mai mândra decât Venus Anadyomene,
Si, în chaosul uitarii, oricum orele alerge,
Ea, din ce în ce mai draga, ti-ar cadea pe zi ce merge.
Ce iluzii! Nu-ntelegi tu, din a ei cautatura,
Ca deprindere, grimasa este zâmbetul pe gura,
Ca întreaga-i frumusete e în lume de prisos,
Si ca sufletul ti-l pierde fara de nici un folos?

În zadar boltita lira, ce din sapte coarde suna,
Tânguirea ta de moarte în cadentele-i aduna;
În zadar în ochi avea-vei umbre mândre din povesti,
Precum iarna se aseaza flori de gheata pe feresti,
Când în inima e vara...; în zadar o rogi: "Consacra-mi
Crestetul cu-ale lui gânduri, sa-l sfintesc cu-a mele lacrami!"
Ea nici poate sa-nteleaga ca nu tu o vrei... ca-n tine
E un demon ce-nseteaza dupa dulcile-i lumine,
C-acel demon plânge, râde, neputând s-auza plânsu-si,
Ca o vrea... spre-a se-ntelege în sfârsit pe sine însusi,
Ca se zbate ca un sculptor fara brate si ca geme
Ca un maistru ce-asurzeste în momentele supreme,
Pân-a nu ajunge-n culmea dulcii muzice de sfere,
Ce-o aude cum se naste din rotire si cadere.
Ea nu stie c-acel demon vrea sa aiba de model
Marmura-i cu ochii negri si cu glas de porumbel
Si ca nu-i cere drept jertfa pe-un altar înalt sa moara
Precum în vechimea sfânta se junghiau odinioara
Virginile ce statura sculptorilor de modele,
Când taiau în marmor chipul unei zâne dupa ele.

S-ar pricepe pe el însusi acel demon... s-ar renaste,
Mistuit de focul propriu, el atunci s-ar recunoaste
Si, patruns de-ale lui patimi si amoru-i, cu nesatiu
El ar frânge-n vers adonic limba lui ca si Horatiu;
Ar atrage-n visu-i mândru a izvoarelor murmururi,
Umbra umeda din codri, stelele ce ard de-a pururi,
Si-n acel moment de taina, când s-ar crede ca-i ferice,
Poate-ar învia în ochiu-i ochiul lumii cei antice
Si cu patima adânca ar privi-o s-o adore,
De la ochii ei cei tineri mântuirea s-o implore;
Ar voi în a lui brate sa o tina-n veci de veci,
Dezghetând cu sarutarea-i raza ochilor ei reci.
Caci de piatra de-ar fi, înca s-a-ncalzi de-atât amor,
Când cazându-i în genunche, i-ar vorbi tânguitor,
Fericirea înecându-l, el ar sta sa-nnebuneasca,
Ca-n furtuna lui de patimi si mai mult sa o iubeasca.
Stie oare ea ca poate ca sa-ti dea o lume-ntreaga,
C-aruncându-se în valuri si cercând sa te-nteleaga
Ar umplea-a ta adâncime cu luceferi luminosi?

Cu zâmbiri de curtezana si cu ochi bisericosi,
S-ar preface ca pricepe. Magulite toate sunt
De-a fi umbra frumusetii cei eterne pe pamânt.
O femeie între flori zi-i si o floare-ntre femei -
S-o sa-i placa. Dar o pune sa aleaga între trei
Ce-o-nconjoara, toti zicând ca o iubesc - cât de naiva -,
Vei vedea ca de odata ea devine pozitiva.
Tu cu inima si mintea poate esti un paravan
Dupa care ea atrage vre un june curtezan,
Care intra ca actorii cu pasciorul maruntel,
Lasând val de mirodenii si de vorbe dupa el,
O chioreste cu lornionul, butonat cu o garofa,
Opera croitoreasca si în spirit si în stofa;
Poate ca-i convin tuspatru craii cartilor de joc
Si-n camara inimioarei i-aranjeaza la un loc...

Si când dama cocheteaza cu privirile-i galante,
Împartind ale ei vorbe între-un crai batrân si-un fante,
Nu-i minune ca simtirea-i sa se poata însela,
Sa confunde-un crai de pica cu un crai de mahala...
Caci cu dorul tau demonic va vorbi calugareste,
Pe când craiul cel de pica de s-arata, pieptu-i creste,
Ochiul înghetat i-l umplu gânduri negre de amor
Si deodata e vioaie, sta picior peste picior,
S-acel sec în judecata-i e cu duh si e frumos...
A visa ca adevarul sau alt lucru de prisos
E în stare ca sa schimbe în natur-un fir de par,
Este piedica eterna ce-o punem la adevar.
Asadar, când plin de visuri, urmaresti vre o femeie,
Pe când luna, scut de aur, straluceste prin alee
Si pateaza umbra verde cu fantasticele-i dungi:
Nu iuta ca doamna are minte scurta, haine lungi.
Te îmbeti de feeria unui mândru vis de vara,
Care-n tine se petrece...
Ia întreab-o, bunaoara,
S-o sa-ti spuie de panglice, de volane si de mode,
Pe când inima ta bate-n ritmul sfânt al unei ode...
Când vezi piatra ce nu simte nici durerea si nici mila -
De ai inima si minte - feri în laturi, e Dalila!