Lost reprezintă povestea unor vieţi, sau, personalizat, a vieţii fiecăruia dintre noi. E poate singurul lucru pe care fiecare dintre noi şi l-a imaginat, mai mult sau mai puţin plauzibil. Am intuit ca ni se va spune propria poveste într-un mod pe care nu l-am mai întâlnit. Suntem tentaţi la dezamăgire atunci când în 2 ore nu ni se spune de fapt ceea ce am fi vrut să auzim. Am fi vrut ca totul să fie mai clar, mai palpabil. Dar este viaţa clară? Este permanent previzibilă? Aduce mereu ceea ce ne dorim noi de la ea? Nu suntem doar prizonierii propriei existenţe aşa cum ei au fost prizonierii temporari ai Insulei?
Povestea individuală a personajelor justifică nuanţa de “Soap opera” din marele final. Soap, dar cu bule mari.
Nu există un personaj cheie, ci o misiune perpetuă, misiunea definirii de sine prin cercetare şi credinţă. De ce Jack? Pentru că dialogul cu propriul tată rămâne ca şi împăcarea cu propriul destin. Nu neapărat acceptare, ci înţelegere a universului propriu, a singurătăţii în grup. Destinul omului de ştiinţă. Căutătorul perpetuu, a cărui traiectorie este compusă din abrupturi ştiinţifice şi destindere în credinţa celorlalţi. Ilustrată de vindecarea lui Locke în antiteză cu lupta crâncenă dintre ei, pe Insulă. Jack se lupta cu boala lui Locke, cu imaginea lui despre propriul destin. De ce se sacrifică, sau este sacrificat, Jack? Pentru că reuşeşte să se protejeze faţă de el însuşi, de capacitatea de a se agresa din dorinţa de cunoaştere dincolo de limitele sale. Puse în contact, forţele care susţin personalitatea unui individ (Jack – exponent coafat regizoral) duc la anihilarea celor două personalităţi – man of science – man of faith. Jack îşi trăieşte viaţa prin ceilalţi (dixit Locke – nu ai niciun fiu). Fuga continuă după perfecţiune l-a dus în ipostaza de a se sacrifica pentru a realiza că perfecţiunea este un concept, iar eforturile sale de a se apropia de aceasta au fost răsplătite. Răsplata este reprezentată nu de reuşita individuală cât de răspunsul şi continua amplasare sau reflectare în ceilalţi. “Unii se duc înaintea ta, alţii după tine, important este cât din tine rămâne impregnat în amintirea lor”. Asta au reunit în experienţa lui Jack, nu un purgatoriu, nu o entitate marcată de graniţe sau limite. Amintirea. Elementul care poate supravieţui călătoriei în timp. Memoria vie, biologică, aproape tactilă.
De ce Locke? Pentru că era nevoie de structura sa ca şi element permanent antagonic. În loc să se anihileze cu Jack, au construit o scară. Inclusiv în personificarea binelui şi răului, au demonstrat că totul se termină odată, dar nu o singură dată. Nu noi alegem finalul insulei, noi doar încercăm să ne adaptăm diferitelor modalităţi de a se termina. O parte din insulă s-a scufundat, dar Sursa, lupta permanentă dintre apă şi foc, echilibrul între negru şi alb, au rămas. Sigur că ne aşteptam la o luptă mai spectaculoasă, la altceva decât o insulă cu dop. Dar ce simplu şi direct era explicat acest lucru în dialogurile dintre Jacob şi MIB. Cele două faţete ale permanentei noastre schizotimii (cum am mai insistat în alte recenzii). Amestecul permanent dintre apă şi foc e capabil să genereze viaţă. Dintre toate planetele sistemului solar, pe una singură echilibrul dintre apă şi foc a generat viaţă. Nu e cazul să banalizăm dopul sau să despicăm la infinit firul în patru. În fiinţa umană, energia e generată de structuri (organite) a căror organizare o înţelegem şi o descriem, dar a căror complexitate este dincolo de capacitatea noastră de a o explica. De aceea lipsa unor detalii tehnice, a unor explicaţii amănunţite, îmbogăţesc senzaţia şi lasă un pic la o parte pragmatismul. Noi funcţionăm indiferent că înţelegem sau nu modul de funcţionare. Insula există pentru că s-a menţinut echilibrul între cunoaştere şi credinţă. Widmore şi multe alte personaje lipsite de scrupule au primit exact mesajul potrivit – ignorarea. Au disparut mărunt, în ciuda bunăstării şi calculului în detaliu privind preluarea controlului Insulei. Au primit palma pentru care nu mai aveau obraz de întors.
De ce nu şi Ben? A fost mereu adjunctul cuiva. Al tatălui său, al lui Jacob, al lui Richard şi în final al ultimului candidat, Hugo. De ce nu li se alătură? Pentru că, aşa cum era de înţeles, el privea mereu lucrurile din afară. Cunoştea mecanismele de funcţionare, dar nu avea capacitatea de a le influenţa. Nu era “special”. E interesant că îşi asumă rolul de căpitan al celor materiale de pe Insulă – chemarea lui Smokey, teleportarea în Tunis – şi nu concepe să le abandoneze în faţa dispariţiei. Probabil pentru că mai avea ceva de rezolvat cu sine, rămâne pe exteriorul cercului, la o masă circulară, cu cercuri şi scaune incomplete.
De ce am fost plimbaţi prin atâtea detalii? Pentru că asta e viaţa însăşi, o sumă de detalii care se începe şi se termină simplu, o singură dată.
Cei ne-aleşi au plecat asemenea, în felul lor, cu idealul mecanic legat cu bandă adezivă, spre un cer unde zborul le este permis. Inclusiv Richard şi primul său fir de păr alb. Miles, interpretul stafiilor şi Lapidus, mereu pilotul de care ne putem agăţa un vis, mai ales când la plecarea spre înalt spune Amin.
Sper ca absenţa lui Michael şi a lui Walt din biserică să nu fie un element rasial. Oricum, după cât de implicaţi fuseseră în primul sezon, să rămână din cei doi doar un câine alb, mi se pare cel puţin ciudat.
Unde e misterul numerelor? Numerele sunt, ceea ce reprezintă şi în lumea noastră de dincolo de serial – convenţii. Convenţii care ne reunesc şi ne despart, ne aseamănă şi ne diferenţiază. A asimila numerogia şi matematica e ca şi cum ai trasa o paralelă inegală între ecuaţii şi hazard. Există “chiasme”şi coincidenţe şi în lumea lor abstractă şi rece. Există numere impare şi pare, combinări, formule, toate conduc în acelaşi punct şi spre aceeaşi sursă – convenţia de a exprima aceste entităţi.
Provocarea permanentă a serialului pare a fi “trăieşte, dar nu degeaba”. Împăcarea cu sinele este singura cale de a descoperi resursele regenerării noastre materiale sau ideatice.
Reîntregire e numele a tot ceea ce am văzut aici. A spiritului, a materiei, a amintirii,
A da viaţă înseamnă a învia. A regenera înseamnă a reconstrui şi a reuni piesele lipsă din trecuturi sau viitoruri posibile. Nu e finalul pe care l-am aşteptat şi poate asta îl face deosebit. Nici noi nu suntem adesea ceea ce ne-am dori să fim, dar asta nu ne împiedică să fim speciali. Simplul fapt că ne-am coagulat 6 ani (Oceanic 6 years) în jurul unor fapte pe care ni le-am însuşit, ne face speciali şi demni să fim aici. În oricare din traiectoriile noastre, ne-am intersectat, traducători, recenzori, comentatori. Ne-am născut puţin şi am plecat puţin unii printre alţii. Ne rămâne gustul inegalabil al amintirii, a ceea ce am reuşit să fim unii pentru alţii. Iar pentru toate astea, mă înclin.
Respect şi admiraţie, Veve_BC, Zanduka, GabiP. See you in this other life, brothers!