Paolo Coelho – Manualul războinicului luminii (audiobook Ro)

part 1

part 2 part 3 part 4

Sand dunes

What can be star or moon-shaped, hundreds of metres
high and can swallow villages?

A few years ago, one village on the edge of north China’s , Gobi Desert was anxiously awaiting a silent invasion of their houses and farmland. Sand dunes were marching towards them at 20 metres per year. Within two years, the fi rst houses vanished beneath the sand.
 More than 99 per cent of the world’s active sand dunes are found in deserts,but they can form anywhere there is little vegetation, a wind or breeze to move loose sand, and obstacles – rocks, bushes or even dead animals – that cause a patch of sand to settle. This includes beaches,
dried-up lakes and river beds. Once a sand patch forms, it traps sand grains as they bounce along in the wind. Around 95 per cent of sand grains move by jumping a few centimetres into the air and landing a few metres away in a process called saltation. When grains hit the ground, they collide with other grains and make them saltate. Sand grains build up on the patch until it forms a pile – a sand dune. The dune reaches its maximum height when sand is eroded from the crest at the speed it’s deposited, ensuring a constant height.
Wind erosion sculpts the upwind side of the pile into a gentle slope. The sheltered lee side of the dune – the slip face – is steepened by turbulent, backcurling eddies that form when the wind overshoots the dune crest. Dunes advance because sand is constantly removed from the windward side of the dune, carried over the crest, and dropped on the lee side.
 When the prevailing wind is coming from a single direction, dunes have a slip face and a windward slope at right angles to wind direction. More complex dunes are formed where the wind changes
direction. The biggest are some 300 kilometres (186 miles) long and up to 500 metres (1,640 feet) high, while the tiniest are under 5 metres (16 feet) long.
Dunes become inactive when the climate gets wetter. Plant roots bind the sand together, preventing dunes from growing and moving. Vegetated dunes in once-dry areas have slopes facing into
long-gone winds.

At home with Hang Massive - Ep02 ( HD )

Morgan Freeman relatează cea mai mare poveste a generaţiei noastre

Morgan Freeman relatează cea mai mare poveste a generației noastre - povestea calatoriei umane în acest moment critic în timp.
Dintre toate poveștile care ii aparțin, asta este elocventa.

Un nou început

Calendarul Maya

O imensă piatră din America Mijlocie găzduieşte celebrul calendar Maya care cuprinde cicluri de 1.872.000 zile. De ce tocmai această cifră? Unităţile de măsură specifice civilizaţiei maya ne uşureaza calculul: o zi terestră este numită KIN; 20 de zile formează un UINAL; 18 asemenea "luni" formează 360 de zile, numit TUN; 20 asemenea "ani" (7.200 zile) formează un KATUN; 20 de katun-uri formează un BAKTUN, iar 13 baktun-uri întregesc acest ciclu de 1.872.000 de zile (aproximativ 5.125 ani).

Precesia echinocţiilor

Maurice Cotterell a descoperit că sunt necesare 1.366.040 zile pentru ca polii magnetici ai Soarelui să se inverseze. Inversarea polilor magnetici este de acum un fenomen acceptat şi întâlnit la toate corpurile astronomice (stele sau planete). Cotterell a calculat această perioadă folosindu-se de intersecţia orbitei soarelui la ecuator (26 zile) cu orbita sa la poli (37 de zile). Această descoperire a fost posibilă datorită măsurătorilor realizate de sateliţi.

Tot Cotterell a observat că cinci astfel de cicluri ale calendarului Maya formează aproape întreaga perioadă a precesiei echinocţiilor care este de 25.920 de ani (aprox). Mai târziu el a descoperit că cifra exactă a ciclului de inversare solară este amintită în scrierile vechi Mayaşe. Cum este posibil ca cele două măsuratori să fie identice? Civilizaţia Maya avea vaste cunoştinţe astronomice şi Soarele era punctul central în ştiinta lor.

De aceea, cercetările lui Cotterell nu sunt decât o re-descoperire, sau o confirmare a ceea ce mayaşii ştiau deja. Calendarul Maya ocupă aproximativ o cincime din ciclul de precesie a echinocţiilor; adică înmulţind 5.125 de ani cu 5 obţinem 25.625 ceea ce este foarte aproape de 25.920.

Cotterell a realizat un grafic al inversarii polilor magnetici ai soarelui compus din 781 de "unităţi" de timp cu o durată totală de 68.302 zile. A observat că în unităţile 19 şi 20 are loc o asemenea inversare. Ciclul de bază durează 1.366.040 de zile. Mayaşii ştiau că la durata ciclului de bază se pot adăuga una sau două unităţi de câte 260 de zile pentru a obţine ciclul complet de 1.366.560 de zile. Fiind atât de important, mayaşii au numit această unitate de 260 de zile, un TZOLKIN.

Cataclisme şi ere

Ciclul de precesie a echinoctiilor determină momentele în care au loc mari cataclisme pe Terra. Din fericire aceste cataclisme nu au dus la dispariţia vieţii pe această planetă. Civilizaţia Maya acordă o mare importanţă acestui ciclu şi este acum clar că scrierile lor ne avertizează că urmează o asemenea perioada "de trecere". Concluzia unanimă la care au ajuns majoritatea cercetătorilor acestui domeniu este că ultima zi care încheie actualul ciclu al calendarului Maya este 22 decembrie 2012.

Datorită faptului că articolele AIM sunt adesea copiate pe diverse forumuri şi apoi preluate de alte reviste şi site-uri, fără a specifica originea lor, vă informăm că adresa acestui articol este http://active.info.ms/?a=83 şi este publicat la Active Information Media.

Lucrarile lui John Major Jenkins publicate în "2012 - Cosmogeneza Maya" ne oferă cheia care a determinat ca ziua "Z" a calendarului Maya să fie 22.12.2012: în mişcarea de precesie, Pământul ajunge într-un punct de aliniere cu centrul galaxiei în anul 2012. Multe din miturile Mayaşe cuprind într-o formă artistică acest moment de "sincronizare" a Pământului cu centrul Galaxiei folosind simbolul renaşterii.

Renaşterea planetei

Edgar Cayce, celebrul medium care a uimit America prin mesajele sale, afirmă că Pământul va fi re-nascut. Sfârşitul anului 2012 pare să fie începutul noii vieşi pentru întreaga planetă care, în acest fel, primeşte un nou influx de energie din centrul galaxiei.

Proiectul Montauk şi Experimentul Philadelphia

Proiectul Montauk şi Experimentul Philadelphia

Notă: Pentru mai multe detalii vă recomandăm să consultaţi cartea "Experimentul Philadelphia şi alte conspiraţii OZN" de Al Bielek şi Brad Steiger (Innerlight Publications, 1991). În cele de mai jos am extras câteva pasaje importante din cartea "Piramidele din Montauk: explorări în conştiinţă" de Preston Nichols şi Peter Moon (Sky Books, 1995)

Volumul "Proiectul Montauk: experimente în Timp" a apărut în iunie 1992 şi a ridicat mai multe întrebări. Ca urmare, "Montauk revizuit: aventuri în sincronicitate" a dorit să răspundă la aceste întrebări însă nu a făcut decât să ne uimească şi mai mult, publicând scenarii ce ţin de ocultism şi societăţile secrete de pe Pământ. A treia carte din seria Montauk, numită "Piramidele din Montauk: explorări în conîtiinţă" avansează şi mai mult în dosarul fenomenului Montauk.

Experimentul Philadelphia

Originile Proiectului Montauk datează încă din 1943 când se cercetau metode pentru invizibilitatea la radar, la bordul navei USS Eldridge. Şi cum Eldridge se afla în rada şantierului naval militar din Philadelphia, evenimentele legate de navă au fost numite Experimentul Philadelphia. Obiectivul acestui experiment era să facă nava invizibilă pentru radar, dar pe lângă acest deziderat, s-a mai obţinut şi un alt efect la care nimeni nu s-a aşteptat. Nava a devenit invizibilă ochiului liber şi a dispărut pur şi simplu din continuumul spaţio-temporal. Era de negăsit! Deşi acest efect era o mare realizare tehnologică, pentru oamenii aflati la bordul navei a fost un dezastru. Mai mulţi marinari aflaţi pe navă au fost transportaţi în afara acestei dimensiuni (a lumii noastre) şi la întoarcere se aflau într-o stare de dezorientare mentală completă şi de teroare cumplită. Unii dintre ei chiar se aflau cu corpul în pereţii metalici ai vasului! Cei care au supravieţuit au fost pensionaţi cu titlul "mental nepotrivit" sau chiar discreditaţi şi întreaga afacere a fost ascunsă, clasificată. După război, cercetările au continuat fiind conduse de dr. von Neumann care s-a ocupat de aspectele tehnice ale Experimentului Philadelphia. Noile lui ordine vizau motivele pentru care mentalul uman nu rezistase experimentului şi de ce oamenii nu puteau fi folosiţi în experimente interdimensionale fără a cauza dezastre. S-a început un studiu pe un mare număr de oameni condus la Laboratoarele Naţionale Brookheaven din Long Island, New York. Acesta s-a numit Proiectul Phoenix.

Von Neumann nu a fost numai inventatorul computerului modern şi un matematician de geniu; el a avut acces la enorma bază de resurse a complexului militar-industrial american inclusiv enorma bază de date a cercetărilor psihologice naziste pe care SUA a dobandit-o după cel de-al doilea război mondial. Pe baza acestor cercetări von Neumann a încercat să folosească tehnologia computerelor împreună cu echipament radio sofisticat pentru a conecta mentalul uman cu maşinăriile. De-a lungul timpului, eforturile sale au fost încununate de succes. După ani de experimente empirice, gândurile umane puteau fi recepţionate cu ajutorul unor radio receptoare bazate pe cristale şi apoi transmise într-un computer pentru stocare. Modelul gândului putea fi astfel apoi afişat pe ecranul calculatorului sau tipărit pe o foaie de hârtie. Toate acestea au dus apoi la realizarea unei maşinarii virtuale de citit mentalul. În acelaşi timp, s-a dezvoltat o tehnologie ce permitea ca un gând ce era transmis de o persoană putea fi captat de calculator şi apoi re-transmis unei alte persoane, afectându-i mentalul. În concluzie, Proiectul Phoenix a obţinut o înţelegere superioară a modului de funcţionare a mentalului (privit ca mijloc, ca o unealtă) şi a permis dezvoltarea ulterioară a tehnicilor de control mental. Congresul american a avut acces la un raport special în legătură cu aceste lucruri şi a decis abandonarea lucrărilor de cercetare în această direcţie.

Totuşi, îngrijorările unor persoane din complexul militar-industrial, care au permis demararea din început a lucrărilor, au făcut ca hotărârea Congresului american să nu fie luată în seamă, fiind seduşi de ideea de a controla mentalul inamicilor într-un război. Un grup secret cu uriaşe resurse financiare şi legături în rândul militarilor, a decis construirea unei noi tabere de cercetare la Camp Hero, o staţie abandonată a Forţelor Aeriene SUA, localizată la capul Montauk, New York.

Proiectul Montauk

Motivul pentru care a fost aleasă această tabără este că deţinea deja o uriaşă antenă radar de tip Sage ce emitea frecvenţe de 400 - 425 MHz, frecvenţă ce coincidea cu cea folosită pentru interacţiunea cu mentalul uman din fazele anterioare ale cercetărilor. La sfârşitul decadei anilor 1960 reactivarea Camp Hero s-a făcut fără fonduri militare. Până în 1972, Proiectul Montauk era deja bine pregătit pentru a începe cercetări masive pentru controlul mental al oamenilor, animalelor şi altor forme de viaţă existente pe Pământ.

De-a lungul anilor, cercetătorii de la Montauk s-au adâncit în perfecţionarea tehnicilor de control mental şi au continuat explorarea potenţialului uman. Dezvoltând capacităţi psihice în personalul folosit, s-a ajuns în momentul în care gândurile unei persoane puteau fi amplificate cu ajutorul aparatelor, astfel că iluziile mentale puteau fi manifestate atât subiectiv cât şi obiectiv! Aceasta includea crearea virtuală a materiei. Toate acestea au fost cu totul noi pentru "experienţa umană obişnuită" dar cei care conduceau Proiectul Montauk nu aveau de gând să se opească aici. Odată cu descoperirea faptului că o fiinţă umană putea manifesta (crea) materie prin simpla gândire, ce s-ar fi întâmplat dacă subiectul uman creea o carte dar nu în prezent ci în trecut? În acest fel a apărut ideea de a distorsiona timpul. După ani de cercetări empirice, au fost deschise astfel porţi ale timpului în care se realizau experimente de neconceput. Proiectul Montauk a ajuns astfel să re-deschidă un vortex temporal înapoi, în 1943, când se realizase Experimentul Philadelphia.

Jonglerii cu timpul

Aceste informaţii au ajuns la public datorită lui Preston B. Nichols, un geniu în electronică care a descoperit într-o zi că el insuşi era victima experimentelor. Lucrând pentru o firmă din Long Island care avea lucrări cu militarii, Preston cerceta telepatia şi a descoperit că unde radio de mare putere erau transmise asupra echipei cu care lucra el, blocând oamenii. Ca expert în radio şi electronică, Preston a descoperit că emiţătorul era la Staţia Fortelor Aeriene de la Montauk şi a început cercetări amănunţite care au durat mai mult de 10 ani. El a achiziţionat multe din echipamentele folosite în timpul Proiectului Montauk şi a descoperit spre uimirea sa că mulţi oameni din Montauk şi-l aminteau de pe vremea când el lucrase acolo. Punctul culminant a fost atunci când soţul verisoarei lui a afirmat că Preston lucrase la Montauk. După îndelungi argumentări pro şi contra, Preston a început să-şi amintească pasaje din viaţa lui care îi erau necunoscute până atunci. După ce a discutat cu mai mulţi oameni de ştiinţă şi ingineri care aveau legătură cu Proiectul Montauk, Preston a reuşit să puna cap la cap evenimentele şi să afle ce s-a întâmplat. Cumva, el trăise două vieţi: într-una lucrase la Montauk, iar în cealalta lucrase în altă parte.

Descoperirile lui Preston au fost confirmate când un om pe nume Duncan Cameron a apărut la uşa casei sale. Duncan afirma că avea aptitudini pentru cercetări psihice şi că a fost antrenat chiar la Agenţia de Securitate Naţională (NSA). Fără a-i spune nimic din peripeţiile sale vizavi de Montauk, Preston l-a dus pe Duncan la Montauk şi a fost surprins să vadă că Duncan cunoştea deja întregul plan de amplasare a bazei Montauk şi că lucrase acolo. Duncan a fost considerat primul om cu capacităţi psihice care a fost folosit în experimentele de călătorie în timp şi şi-a reamintit că fusese şi la bordul USS Eldridge în timpul Experimentului Philadelphia împreună cu fratele său Edward (în prezent recunoscut ca Al Bielek).

Conform spuselor celor doi (Preston şi Duncan), Proiectul Montauk a culminat la 12 august 1983. Un întreg portal de timp funcţiona perfect, dar lucrurile ieşiseră de sub control iar Duncan a adunat un grup de oameni şi au decis să distrugă proiectul. Când se afla pe scaunul de la Montauk (un dispozitiv conectat la receptoare radio cu cristale cu care se transmiteau gânduri prin antena gigant Sage), Duncan a materializat un monstru gigant din subconstientul său care efectiv a distrus clădirea. Oamenii care lucrau la Camp Hero au abandonat baza subit. Gurile de aerisire şi intrarile în subsol au fost astupate cu ciment.

Desi foarte mulţi au încercat să scrie cărţi sau să facă cercetări despre acest subiect, nu le-au dus la bun sfârşit. De exemplu, un reporter de la New York Times s-a retras imediat ce a descoperit că Proiectul Montauk a fost real.

După ce cartea "Proiectul Montauk: experimente în timp" a văzut lumina tiparului, au continuat cercetările astfel că noi argumente şi probe au fost descoperite pregătind astfel apariţia volumului "Montauk revizuit: aventuri în sincronicitate" în care se dovedeşte că experimentele de la Montauk sunt strâns legate de ocultism şi societăţile secrete.

Detalii înfricoşătoare

Al Bielek spune că el şi cu Preston erau cei doi marinari care manevrau echipamentul special de pe Eldridge (din Experimentul Philadelphia). El afirmă c1a filmul "Experimentul Philadelphia" este corect în esenta dar că atunci când el şi cu fratele lui au sărit peste bordul navei nu s-au trezit în deşertul Nevada (aşa cum se vede în film) ci la o bază secretă din Montauk, New York în 1984. El afirmă că guvernul a re-deschis acelaşi experiment 40 ani mai târziu, în aceeaşi zi a anului (12 august) deschizând astfel un tunel al timpului între cele două date. Dacă acest tunel nu era închis, atunci întreaga lume din aceasta dimensiune era sortită distrugerii.

Al Bielek spune că fratele lui a decis să rămână în viitor iar el să se întoarcă în 1943 pentru a închide tunelul distrugând echipamentul de pe Eldridge. El a reuşit acest lucru iar tunelul a fost astfel închis. În 1984 la Montauk se deschisese acest tunel de timp cu ajutorul extratereştrilor. Mai mult, el afirmă că un OZN urmărea de aproape experimentul din 1943 şi a fost prins în vortexul energetic şi transportat în viitor.

După experienţa sa la bordul navei Eldridge, Al Bielek a lucrat într-o echipă ce dezvolta tehnologie nucleară dar nu a fost de acord cu aceste cercetări ale guvernului. Ca urmare, guvernul a văzut în el un pericol şi l-ar fi ucis însă structura sa energetică era intim legată de cele două experimente de călătorie în timp (1943 şi 1984). De aceea, ei credeau că uciderea lui va determina perturbări majore în continuumul spaţio-temporal. S-a luat astfel măsura de a fi redus înapoi la starea de copil folosind o tehnologie furnizată de extratereştri şi l-au pus în locul fiului familiei Bielek în anul 1927.

Datorită faptului că articolele AIM sunt adesea copiate pe diverse forumuri şi apoi preluate de alte reviste şi site-uri, fără a specifica originea lor, vă informăm că adresa acestui articol este http://aim.pro.tc/?a=65 şi este publicat la Active Information Media.

Fratele lui, care rămăsese în viitor, era fascinat de tunelul timpului de la Montauk. Acesta a fost prins în tunel în cadrul unor experienţe şi a murit. Din acelaşi motiv de a nu distruge întreaga lume, s-a luat decizia de a lua spiritul acestuia (care murise) şi folosind aceeaşi tehnologie furnizată de extratereştri, l-au pus în corpul celui de-al treilea fiu al tatălui lor. Preston uitase deci cine era, deşi avea acelaşi tată.

Al Bielek spune că folosindu-se echipamentele aflate în cadrul Proiectului, ei au fost capabili să identifice cel puţin patru alte planete Pământ aflate în universuri paralele (ca în filmul "Sliders") iar într-unul din acestea, Germania nazistă câştigase al doilea război mondial.

Cu altă ocazie, Al Bielek a afirmat că extratereştrii cenuşii există cu adevărat şi că guvernul SUA a primit tehnologii de la ei în schimbul stabilirii lor pe Terra. El afirmă de asemenea că aceşti mici cenuşii sunt ghidaţi (subjugati mental) de o rasă de extratereştri Reptilieni care vin din constelaţia Orion. Însă cei din Orion nu pot supravieţui pe Pământ astfel că îi folosesc pe micii cenuşii ca să le pregătească această planetă pentru a fi locuibilă. De asemenea, au fost mari bătălii în spaţiul cosmic între o Confederaţie a Planetelor şi Alianţa Orion (formată din Reptilieni şi micii cenuşii).

Anul 2012

Apoi Al Bielek a arătat unele aspecte interesante în legătură cu anumite călătorii realizate la Montauk, în viitor. El spune că, din anumite motive, nu pot trece dincolo de anii 2011 - 2013. De asemenea, afirmă că tehnologia este atât de perfecţionata încât te pot scoate din prezent, te trimit în alt timp şi te aduc înapoi atât de repede încât nu se observă nici-o diferenţă de o secundă, însă are loc o îmbătrânire a corpului egală cu perioada de timp petrecută dincolo. Exact astfel i s-a întâmplat de câteva ori. A încheiat spunând că au văzut că dincolo de 2013 nu există viaţă pe Pământ.

Explicaţia este una singură: din moment ce pentru a călători în timp este necesar ca atât plecarea cât şi destinaţia să fie în rezonanţă, cu alte cuvinte, în aceeaşi dimensiune vibratorie, atunci este clar că în perioada 2011 - 2013 Pământul va face un salt de frecvenţă, un salt într-o altă dimensiune! De accea, noul timp nu poate fi sincronizat cu acesta din prezent! Călătoriile temporale se opresc atunci!

Există o serie de profeţii care anunţă că ceva extraordinar de important se va întâmpla în această perioadă. Atât aztecii cât şi Mayaşii susţin că va exista o transformare radicală. De asemenea, pe peretele de lângă camerele faraonului din Marea Piramidă din Egipt, la care se ajunge prin tunelul celebru, există o referinţă clară la anul 2011. Calendarul Mayaş numit Ţolkin (Tzolkin) se sfârşeşte în anul 1012.

Cu adevărat, informaţiile legate de Experimentul Philadelphia, Proiectul Montauk, şi tehnologiile extraterestre ne vor duce spre o înţelegere adevărată a realităţii Universului în care ne aflăm.

Sasha Lopez feat Ale Blake - GIRLS GO LA (OFFICIAL VIDEO)

Mail direct teapa mare

Astazi va prezint o platforma din Romania care da teapa zilnic miilor de utilizatori inscrisi zi de zi cu cititul mailurilor in schimbul banilor pe care nu ii veti vedea niciodata .Teapa la drumul mare , ore pierdute in sir pentru a citi niste tampenii de oferte fara sa fiti platiti !

Am ajuns la o suma stransa de 40 de dolari , am facut extragerea de cont si am ramas cu ochii in soare , nici un semn de bani .

Ca sa scape de stres sa nu primesca in fiecare luna mesaje precum k nu am primit banii si sa fie teapa pana la capat am primit bonusul pe 10 octombrie 2014 care il puteti vedea in imagine:

ATENTIE!!! NICIUN SISTEM CARE OFERA CASTIGURI ONLINE NU VA CERE ADEVERINTE DE VENIT SI MAI ALES VENITURI ASA MARI!!! CEI CARE TRIMITETI ADEVERINTA DE VENIT RISCATI SA VA TREZITI CU IMPRUMUTURI COLOSALE LA BANCI SI SUNTETI BUNI DE PLATA! MailDirect sunt cei mai mari excroci!!! fac bani din excrocherii cu date personale si NU primiti niciun ban de la ei! Multa lume a fost pacalita de acesti sarlatani!!!

Mai nou am observat ca tot mai multa lume ia tzeapa. dupa cum se vede pe pagina lor, au taiat pana si accesul de a se mai posta pe pagina lor pt ca apar tot mai multi oameni pacaliti de acesti sarlatani.

Dj Sava, Claudio Cristo & J. Yolo - Africa (Official Video)

O piesa superba , merita sa o asculti la nesfarsit !

UN SPECTACOL DE TEATRU CU PĂPUȘI ÎN MĂRIME NATURALĂ

Figurile de stil , ce sunt ele si la ce ajuta

Figurile de stil pot actiona la nivelul format al frazei sau cel notional. In functie de nivelul la care se situeaza abaterea pe care o presupun,figurile se pot grupa in:figuri de sunet(aliteratia,asunanta,rima);figuri sintactice sau de constructie(paralelism,enumeratia,repetitia,chiasm,anafora,epifora etc);figuri semantice (metafora,metonimia,sinecdoca,personificarea etc.);figuri logice sau de gandire (antiteza,antifraza,hiperbola,paradoxul,alegoria etc.).

Alegoria n Este o insiruire de simboluri,sensul literar substituindu-se altuia,ascuns.Ea reprezinta invocarea unei imagini prin intermediul altei imagini.Este exprimarea concreta a unei abstractii.Un exemplu celebru de alegorie este cel din balada Miorita in care ideea mortii este exprimata printr-o inlantuire de metafore ce alcatuiesc o alegorie .

Aliteratia n Repetarea aceluiasi sunet sau a unui grup de sunete cu scopul de a sugera o miscare sau a crea un efect muzical.

Anacolutul n Este o abatere de la exprimarea uzuala corecta,constand intr-o ruptura sau discontinuitate sintactica. In limba literara este considerat o greseala. Este folosit pentru reproducerea stilului oral.

Anafora n Este repetarea unui cuvant sau mai multor cuvinte la inceputul unor versuri succesive sau al unor fragmente succesive dintr-un text.

 

Antiteza n Consta in punerea in opozitie a doi termeni ,cu scopul de a evidentia caracteristicile acestora.

Chiasm n Este o figura de stil ce consta in alaturarea a doi termeni,al doilea fiind inversul celui dintai. Este o figura sintactica in forma de X,presupunand o simetrie in cruce (ab-b`a`).

 

Comparatia n Figura ce consta in alaturarea a doi termeni,cu scopul de a reda trasaturi asemanatoare. In structura ei intra adverbele : ca,precum,cum.

Elipsa n Este o scurtare a exprimarii prin omiterea unui cuvant  sau unei propozitii,fara ca sensul sa se modifice.

Enumeratia n Presupune o coordonare a mai multor termeni intr-un enunt. Este o insiruire de termeni cu aceeasi functie sintactica , intre care se stabilesc relatii de coordonare, cel maiu adesea juxtapunere.

Epifora n Consta in repetarea simetrica a unui cuvant sau a mai multora la sfarsitul unor versuri succesive sau al unor fragmente succesive dintr-un text. Este opusul anaforei.

Epitetul n  Face parte din categoria tropilor. Epitetul reprezinta orice fel de determinare adjectivala, substantivala sau adverbiala care poate crea expresivitate

Hiperbola n Consta in marirea sau micsorarea exagerata a realitatii.

Imprecatia n Consta in rostirea unei injurii sau a unui blestem prin care se exprima dorinta de a pedepsi.

Inversiunea n Consta in inversarea topicii obisnuite a unor elemente in propozitie sau in fraza. Inversiunea se poate realiza fie prin antepunerea unui element, fie prin postpunere.

Metafora n Face parte din categoria tropilor si consta in trecerea de la semnificatia obisnuita a unui termen(cuvant,expresie) la o alta semnificatie. Transferul semantic se realizeaza prin asemanare sau analogie. Insa metafora nu trebuie confundata cu o comparatie pentru ca ea nu rezulta niciodata dintr-o unificare totala de sens.

Metonimia n Presupune inlocuirea unui termen cu altul, pe baza unui raport de continuitate. Termenii unei metonimii exprima cauza prin efect, efectul prin cauza, abstractul prin concret, singularul in locul pluralului, autorul in locul operei etc.

Oximoronul n Consta in asocierea a doi termeni contradictorii, cu scopul de a obtine efecte expresive. El se confunda adesea cu paradoxul.

Paradoxul n Este o figura de stil ce reuneste doua idei aparent contradictorii.

Paralelism sintactic n Procedeu prin care se organizeaza simetric doua siruri de figuri comparabile prin asemanare sau contrast.

Personificarea n Este figura care consta in atribuirea de calitati genul animat sau uman unor obiecte concrete sau abstracte.

Repetitie n Consta in repetarea unor secvente lingvistice (sunete, cuvinte, sintagme, fraze etc) in intentii expresive. Repetitia poate lua forme diverse : aliteratie, asonanta, epifora etc.

Simbolul n Este un trop prin care un obiect concret inlocuieste un termen abstract, cu conditia ca intre cele doua sa existe o relatie semantica.

n Simbolul nu trebuie confundat cu metafora. El nu explica, dimpotriva oculteaza. Metafora pune in valoare obiectul, iar simbolul functioneaza ca obiectul caruia i se substituie.

Sinecdoca n Face parte din categoria tropilor si presupune substituirea unui nume cu altul pe baza unei relatii de genul parte pentru intreg, intregul pentru parte, pluralul in locul singularului si invers. Diferenta dintre sinecdoca si metonimie este ca, incazul celei dintai, relatia dintre obiectele desemnate este una cantitativa.

Sintezie n Este o figura de stil ce consta oin asocierea imaginilor vizuale cu cele olfactive, tactile, auditive, gustative. Este o sinonima cu termenul de corespondente. A fost introdusa in literatura de scriitorul francez Charles Baudelaire.

Puțin despre Munții Făgăraș

          Prezentare generală

                        

Localizare, Delimitare, Întindere

          În sens geografic larg, prin Masivul Făgăraşului se înţelege întregul complex muntos din Carpaţii Meridionali cuprins între râurile Olt, la vest, şi Bârsa Groşetului şi Dâmboviţa, la est. În cadrul acestui spaţiu, se disting două şiruri de munţi aproape paralele, unul nordic, al Munţilor Făgăgraşului, şi altul sudic, construit din şirul munţilor Cozia-Frunţi-Ghiţu, continuat prin Masivul Iezer-Păpuşa. Între cele două şiruri de munţi se află Culoarul Loviştei format din ultimile prelungiri ale culmilor sudice ale lanţului făgărăşan.

            În lucrarea de faţă, ne vom referii numai la şirul nordic al Munţilor Făgăgraşului propriu-zişi şi la prelungirile din Culoarul Loviştei. Astfel consideraţi, Munţii Făgăgraşului se individualizează în lanţul Carpaţilor ca o imensă culme, orientatş est-vest, având o lungime de circa 70 km şi o lăţime de aproximativ 40 km. Limita lor vestică, foarte clară, este formată de defileul Oltului (între Turnul Roşu şi Câineni), care îl separă de ramurile nordice ale Munţilor Lotrului.

            Către est, Munţii Făgăraşului se învecinează cu Piatra Craiului, limita între ei fiind considerată în Curmătura Foii (1343 m).

            Înspre sud-est, limita faţă de Munţii Iezer-Păpuşa este formată de axele văilor Râul Doamnei şi Văsălatului, continuate, dincolo de Curmătura Oticului (aflată pe culmea Mezea-Oticu), prin văile Boarcăşului şi Dâmboviţei.

            La nord-est de Munţii Făgăraşului se continuă Masivul Ţaga, ‘’o treaptă făgărăşeană mai joasă’’, şi Perşanii sudici. Hotarul către acesta este considerat pe Valea Sebeşului cu afluentul său Izvorul Lupului, pe de-o parte, pe Izvorul Cenuşei-Bârsa Groşetului, pe de altă parte.

            Spre nord, Munţii Făgăraşului se învecinează cu şesul Ţării Oltului, pe care îl domină printr-u mare abrupt tectonic.

            Către sud, ei îşi trimit prelungiri până în Culoarul Loviştei, dincolo de care se ridică net şirul Munţilor Cozia-Frunţi-Ghiţu.

            Între limitele amintite, suprafaţa totală a Munţilor Făgăraşului depăşeşte 2000 kmp. Prin întindere, masivitate şi înălţime, ei reprezintă cel mai puternic masiv alpin din România. 

                                                            Geologia

            Munţii Făgăraşului sunt alcătuiţi din roci metamorfice  dure, de fundament formate prin transformarea sau metamorfozarea în adâncuri a rocilor sedimentare şi eruptive preexistente.

            În cea mai mare parte, ele aparţin categoriei şisturi cristline, roci ce se desfac în părţi după plane paralele şi prezintă o cristalitate evidentă a mineralelor din care sunt formate. Şistuorizarea lor este de foarte mare importanţă în practicarea alpinismului.

            Versantului transilvan al lanţului făgărăşean îi corespund şisturi de epizonă, roci slab metamorfozate, care au luat naştere la adâncimi de 4000-7000 m.Între ele sunt predominante şisturişe sericitoase şi cloritoase, cenuşii, uneori cu irizaţii verzui.

            În zona crestei principale sunt mai răspândite şisturile cristaline de mezozonă, formate la 7000-14 000 m adâncime. În aflorimente, pe spinări şi pe abrupturi, se remarcă mai ales existenţa şisturilor cu multă mică albă, a şisturilor cu mică albă şi neagră şi a gnaiselor formate din alternanţe de benzi de culoare închisă, cu biotite. Tot în zona axială a masivului sunt frecvente şisturile cu amfiboli, minerale de culoare cenuşie.

            Versantului argeşean al masivului îi corespund cu precădere roci cristaline de catazonă, puternic metamorfozate, formate la peste 14 000 m adâncime. Se întâlnesc mai des gnaisele de Cumpănă, cu mică neagră şi incluziuni de cuarţ şi graniţi.

            Către sud, rocile cristaline se pierd treptat sub o pătură groasă de conglomerate, depuse în neogen, în bazinul sedimentar al Loviştei. Dincolo de bazinul Loviştei, ele apar din nou la lumină, în cuprinsul munţilor Ghiţu-Frunţi- Cozia, ultimul compartiment înalt spre sud al blocurilor cristaline.

            Răspândirea extrem de largă a rocilor cristaline, predominant cenuşi-verzi, conferă Munţilor Făgăraşului o mare autonomie sub raport petrografic şi accentuată lipsă de fotogenie. Pe alocuri însă, Monotonia este întreruptă de apariţia calcarelor cristaline şi dolomitelor, de culori deschise, de la alb la galben-portocaliu. Ele aduc o notă de variaţie nu numai sub raport coloristic, ci şi din punct de vedere al reliefului şi al vegetaţiei specifice pe care le generează. Amintim cascadele de pe pragurile de marmură din zona Tătarului, stâncăriile albe de la Jgheabul Văros din flancul Văii Doamnei, pragurile glaciare calcaroase din vale Bâlei, Piatra Caprei de pe Muchia Sâmbetei, abruptul Ciortei, formaţiunile calcaroase din creasta Arpăţelului, între care Fereastra Zmeilor din Râiosul, cu vegetaţia sa particulară, pragurile galben-portocalii din văile Mircii şi Ozănelelor.

                                                            Relieful

                                                Privire de ansamblu.

Munţii Făgăraşului se desfăşoară de la est către vest, ca o urişă culme de circa 70 de km. În detaliu, ea este alcătuită dintr-o mulţime de piscuri şi crste aliniate într-un font alpin nemaiîntâlnit în ţara noastră, care coboară sub 2000 de metri numai către extremităţi, spre defileul Oltului şi spre depresiunea de contact a Dâmboviţei de sus. Între Suru şi Ludişor sunt peste 20 de vârfuri mai înalte de 2000 m, iar dintre ele, unele depăşesc 2500 m (Negoiu, Lespezi, Vânătoarea lui Buteanu, Viştea Mare, Moldoveanu şi Dara).

De-o parte şi de alta a culmii se desprind, ca nişte contraforturi, picioare sau muchii; cele dinspre nor sunt scurte, puternic înclinate şi se pierd brusc în şesul Ţării Oltului; cele dinspre sud, prelungi, coboară treptat până în ulucul depresionar al Loviştei, unde se sprijină pe masivele Ghiţu şi Frunţi.

În plan vertical se disting clar două tipuri de relief: unul înalt, ruiniform, spectaculos, modelat de gheţuri, zăpezi şi geruri (relieful glaciar şi crio-nival) şi altul mai puţin înalt , mai monoton, cu forme domoale, modelat mai ales de torenţi şi ape curgătoare, mult mai adâncite (relieful fluvio-torenţial).

Relieful glaciar.

                                   

            Munţii Făgăraşului prezintă o mare varietate de forme glaciare bine conservate, fapt datorat pe de o parte înălţimilor mari pe care le-au atins aceşti munţi în epoca glaciară, care au favorizat instalarea gheţarilor, iar pe de altă parte, constituţiei lor petrografice (roci cristaline dure care au conservat formele glaciare).

            Mai toate obârşiile văilor, între Suru şi Berivoiu, au fost adâncite şi lărgite de către gheţari, în mod simetric, de o parte şi de alta a crestei principale. Pretutindeni între aceste limite, din piscurile pe care va poposi, drumeţul va distinge sub el două sau trei cicluri glaciare sau etajate, continuate în jos cu văi largi, caracteristice, cu profil transversal în formă de “U”. Adeseori, în căldările superioare, vârfurile munţilor se oglindesc în cristalul tăurilor după topirea gheţurilor. Din aceste lacuri îşi trag adeseori viaţa râurile care pornesc dintru început firave prin văile care se târau odinioară gheţari, iar apoi cresc văzând cu ochii şi, mai întotdeauna, se prăbuşesc pe praguri de zeci de metri, în volburile unor cascade impresionante: cascada Şerbotei, cascada Bâlei, cascadele Caprei, ale Văii Rele, Galbenei, Zârnei, Jgheburoasei, Urlei şi multe altele.

            Din activitatea gheţarilor, conjugată cu efectele repetate ale îngheţului şi dezgheţului, a rezultat şi relieful semeţ al crestelor ascuţite sau custurilor. Aproape pretutindeni, în limitele reliefului glaciar, pe creasta principală şi, mai ales, pe clina transilvană, coastele se întretaie în astfel de creste, pe care trec mai mult ciopoarele de capre negre. Şi dacă pe alocuri nu întâlnim custuri, în schim la obârşia tuturor văilor glaciare găsim abrupturi stăncoase. La poalele lor s-au adunat imense grohoţişuri şi năruituri de stânci, între care unele au dobândit forme ciudate. Este inimaginabilă, pentru cel ce nu a văzut încă, grandoarea unui peisaj sterp, cu prăvălişuri cu blocuri uriaşe, cu mări de pietre cărora lichenii, singurul semn de viaţă, le dau un colorit galben-verzui.

                                                Relieful fluvio-torenţial.

            Dasfăşurat mai jos, relieful fluvio-torenţial apare într-un contrast izbitor cu cel glaciar. Văile se îngustează brusc, devenind uneori adevărate chei, abrupturile lasă locul unor versanţi tot mai puţin stâncoşi, custurile dispar, munţii continuându-se prin culmi ceva mai largi acoperite cu pajişti întinse sau păduri; ele sunt stăbătute de poteci ciobăneşti sau chiar vechi drumuri largi, cum ar fi, bănoară, “Drumul Ţării”, pe Scărişoara şi Barcaciu, sau cel ce dă din Cumpăna în valea Topologului, travesând munţii Clăbucet şi Marginea. La limita de sus a pădurilor sunt instalate stânile mari şi saivanele pentru mânzări; pe văile mai importante au apărut şosele forestiere, punctate ici-colo cu mici cantoane şi barăci.

                                                    Profilul transversal.

            Dacă am privii din avion Masivul Făgăraşului, ne-ar izbi disimetria lui accentuată în profil transversal şi forma de miriapod.

            Spre nord, ruptura tectonică ce a produs prăbuşirea şi naşterea depresiunii transilvane a dus la individualizarea excepţională a munţilor prin abruptul creat. Povârnişul coboară brusc, prin 27 picioare, în trepte scurte, cu mai bine de 2000 de m pe mai puţin de 10 km, cât ar fi, socotind pe orizontală, din vârful muntelui şi până în şesul Ţării Oltului. Colţul Viştei Mari are 2527 m altitudine, iar jos, în Viştişoara, abia dacă mai sunt 600 m.

            Către sud, peisajul este cu totul altul. Neavizat, drumeţul care a urcat în numai 6-7 ore din Ţara Oltului până în culme, la Piscul Moaşei, Vârful Şerbota, în Şaua Paltinului, a Podragului sau în Fereastra Mare a Sâmbetei, rămâne înmărmurit de intensitatea ţinutului muntos dinspre Argeş. Cât vezi cu ochii numai munţi. Ca să cobori la altitudinea Ţării Oltului ar trebui să străbaţi o distanţă de 4-5 ori mai mare pe clina sudică. Culmile secundare coboară mai domol, treptele sunt mai largi, mai bine păstrate, uneori adevărate poduri cu păşuni întinse (cum ar fi, bunăoară, la Podeanu, la Florea, la Marginea etc.), iar către partea lor inferioară, acoperite cu păduri nesfârşite de conifere şi de fag.

            În coborâre, undeva la etajul pădurilor de fag, pe o linie imaginară ce ar trece pe la nord de Boişoara, Iaroslavele, Valea cu Peşti şi Gura Dobrogeanului, văile se lărgesc considerabil, pantele devin mai domoale, iar culmile coboară lin până pe la 1300-1200 m. Deodată însă relieful se ridică brusc prin horstul Coziei, al Frunţilor şi Ghiţului, până pe la 1600 m, în care Topologul, Argeşul şi Vâlsanul şi-au tăiat chei adânci, de o frumuseţe rară. De-a lungul cheilor şi-au croit oamenii de mult poteci, mai apoi drumuri largi forestiere, iar de curând, pe Argeş, şosele asfaltate. Ei au zugrăvit, de asemenea, apele Argeşului, prin barajul de la Vidraru, astfel încât bazinul Loviştei îşi unduieşte astăzi apele un lac de baraj până mai sus de Cumpăna.

           

                                             Profilul longitudinal.

            În profil longitudinal, Munţii Făgăraşului apar ca un imens zid de piatră ce coboară numai către capete la mai puţin de 2000 m altitudine (excepţie doar Curmătura Zârnei, 1923 m).

            În întinsul celor 70 km, cât ţine acest zid, se individualizează câteva sectoare, reunind grupuri de munţi cu trăsături caracteristice comune. Astfel, în partea centrală, cuprinsă între văile Şerbotei şi Sâmbetei, pe versantul nordic, şi între Topolog şi Valea Rea, pe cel sudic, aflăm sectorul de maximă intensitate a eroziunii glaciare, materializate prin imense circuri şi văi cu profil transversal în farmă de “U” şi prin repetiţia neîntreruptă a crestelor, a muchiilor ascuţite, a vârfurilor şi a piramidelor de stânci golaşe, a abrupturilor verticale. E inima de stâncă a Făgăraşului, partea cea mai spectaculoasă dominată de verticale şi unghiuri ascuţite. E porţiunea cu etapele turistice cele mai dificile, solicitând effort şi uneori curaj. Ne întâmpină la tot pasul înălţimi de peste 2400 m şi chiar 2500 m.

            De ambele părţi ale sectorului central se întâlnesc alte două sectoare glaciare -de vest şi de est-, în care relieful glaciar se atenuează. Sectorul de vest este cuprins între Şaua Scări şi tarniţa Apei Cumpănite, iar cel de est între Fereastra Mare a Sâmbetei şi Muntele Buzduganu. Custurile devin aici o raritate. Doar în Ciortea şi Urlea există unele porţiuni mai dificile. În rest apar fragmente de platformă, culmi largi, iar în circurile glaciare suspendate pe peraţii platformelor, grohotişurile şi stâncăriile sterpe sunt tot mai rare. În ceea ce priveşte altitudinile, doar Dara atinge 2500 m şi numai şase vârfuri 2400 m. În segmentele terminare ale masivului, peisajul se modifică total. Munţii, mai domoli, sunt lipsiţi de forme glaciare; înălţimile nu ajung nicăieri la 2000 m. Nu lipsesc însă nici aici abrupturile şi porţiunile mai greu accesibile, mai ales în partea dinspre Olt.

                                         Reţeaua Hidrografică

                                      Râurile şi lacurile de baraj.

            Cantitatea mare de precipitaţii (inclusiv apa zăpezilor al căror strat anual –însumat- ar depăşii 7-8 m înălţime) s-a răsfrânt în formarea unei reţele dese de izvoare şi văi drenante. Pe tot cuprinsul masivului turistul va găsii în clădirile de sub creastă izvoare sau lacuri cu apă limpede, bună de băut, sau zăcători, în care zăpada întârzie până vara târziu, păstrându-se uneori chiar de la an la an.

            Râurile au debite permanente destul de mari, dar primăvara târziu şi vara, din mai şi până în iulie, când topirea zăpezilor este mai intensă şi când ploile sunt mai abundente, scurgerile şi debitele sunt mai mari. Atunci toate vâlcelele toţi torenţii din toate cotloanele munţilor prind viaţă, apele sunt mai năvalnice, înspumate, cascadele capătă alte dimensiuni, simfonia apelor este mai puternică, întreaga fire este mai dinamică.

            Apele masivului se adună în numai două văi: a Oltului, care culege apele de pe versanţii de nord, de vest şi de sud-vest, şi a Argeşului căreia îi rămân cele dinspre sud.

           

                                                            OLTUL

            În transilvania, înainte de a se avânta în strânsura munţilor pentru a trece în “Ţara Românească”, spre Dunăre, Oltul îşi poartă leneş apele pe un curs meandrat şi potolit, prin şesul depresiunii Făgăraşului, paralele cu culmea Munţilor Făgăraşului. Aici, el adună apele întregului versant făgărăşan prin circa 30 de afluenţi.

            Densitatea reţelei hidrografice este de peste 0,8 km/kmp. Nicăieri în Carpaţi nu se mai realizează o astfel de densitate a reţelei hidrografice. De la sfârşitul lui martie şi până în iunie râurile montane drenează o cantitate enormă de apă, provocând adeseori, pe fundul depresiunii, inundaţii, deoarece cursul leneş al Oltului nu poate prelua această cantitate fără a ieşii din matcă.

            Căderea generală de peste 1400-1850 m pe circa 10 km a făcut ca apele să-şi croiască drumuri drepte, paralele, către depresiunea de la poalele muntelui, depăşindu-şi văi adânci, strâmte, pe pereţi abrupţi şi totdeauna cu rupturi de pantă în profil longitudinal. Forţa apelor este imensă şi poate fii măsurată adeseori prin îngrămădirea de blocuri uriaşe pe care le-a rostogolit şi pe care le rostogoleşte încă la vale